Desi acest numar apare în luna „Unirii Mici” a Principatelor (24 Ianuarie1859), eu sunt unul dintre cei (putini) care cred ca poporul român are un spirit al solidaritatii nationale minunat – desi cam lipseste. Atât de mult lipseste încât e de-a dreptul ilar sa serbam Ziua Nationala într-o zi a unirii. Sau poate o serbam tocmai pentru unicitatea ei. Dar sa ma explic.
E destul sa citim istoria – nu asa cum au scris-o istoricii formati la „Stefan Gheorghiu”, cântareti în struna politicii partidului – ca sa vedem ca românii s-au unit unul cu altul, daca s-au unit, doar pentru a-l trage pe al treilea la fund... Balada „Miorita”, întâlnita pe întreg cuprinsul tarii în zeci de variante, daca nu sute, dincolo de frumusetea ei tulburatoare, povesteste tocmai despre aceasta „unire”.
Si cum putem fi uniti, daca principalul sentiment pe care îl avem fata de semenul nostru român este invidia? Daca bietul baci moldovean nu avea „Oi mai multe/Mândre si cornute”, probabil ceilalti doi nu se „voroveau/Ca sa mi-l omoare/Pe la apus de soare”. Eventual, moldoveanul se „vorovea” cu ungureanul sa-l ucida pe muntean, daca el era bogatul în oi, sau se vorbea neaos româneste cu munteanul sa mi-l taie pe ungurean...
În zavistia noastra, ni se pare întotdeauna ca vecinul are capra mai frumoasa, iarba mai verde, masina mai frumoasa, usa mai de stejar... Poate le avem si noi, dar pe noi ne doare ca vecinul le are!
Un alt motiv de vrajba între români este neîncrederea. Cum fiecare dintre noi se asteapta sa ne iasa „ceva” dintr-o actiune, când cineva vine cu mâna întinsa spre noi, prima întrebare care ne-o punem este: „Ce vrea asta de la mine?” Sensul este mai larg: oare ce-i „iese” lu’ asta? Si daca lui îi „iese” ceva, mi-e ce-mi iese? Doar nu o sa vina sa-mi propuna sa ma unesc cu el doar asa, de florile marului. Precis vrea sa mi-o „traga”... Ia sa fiu eu circumspect. Sa-i zâmbesc frumos, caci nu se stie, dar sa-mi vad de ale mele...
Dar daca motivul este pe întelesul nostru (de exemplu: „ia hai, bai vere, sa-l taiem pe ala, ca prea îi merge bine”), atunci dam mâna bucuros. Invidia este, cum ziceam, un sentiment lesne de înteles, ideea unirii pentru putere mai putin. Ne aliem si cu dracu’ pâna ne vedem cu sacii în caruta, dar dupa aceea „unirea face puterea” devine fara noima: puterea nu se împarte cu altii!
Un alt motiv de ne-unire între români este mândria desarta. Orgoliul. Fudulia. Stim ca, în general, puterea sociala, politica, financiara, de orice fel de altfel, nu se împarte cu altii. Mai slabi decât noi, trebuie sa precizam. Cu cei mai puternici dorim unirea, speram sa beneficiem si noi de aura de putere care-i înconjoara pe ei. Ni se pare cât se poate de normal ca noi sa stam alaturi de „dulaii de curte”, sa facem parte din casta (invidiata, desigur, dar care ne ridica în proprii nostri ochi) a celor „ajunsi”. Ne si pretam la orice joc de culise pentru a ajunge acolo: potecile arivistului sunt înguste si întunecate. Ciocoismul este o trasatura nationala... Pe de alta parte, ni se pare normal sa nu dorim „unire” cu potaile, cateii, cei mult sub tagma noastra sociala!
Mai este un motiv: apatia, lenea în actiune. Daca suntem lasati în pacea noastra, totul este OK. Daca ni s-ar cere sa ne unim în a face nimic - am refuza pâna si acel îndemn. Participarea apatica la ultimele voturi nu este ceva nou la noi. Sa ne amintim numai de Unirea Principatelor de la 1859. Cât de frumos au zis istoricii ca „Unirea poporul a facut-o”, si vine Creanga sa zica „na-ti-o frânta, ca ti-am dres-o”... Realitatea se pare ca a fost alta – si o vedem descrisa de Ion Creanga în povestirea lui „Mos Ion Roata si Unirea”. Acolo vedem adevaratul popor român în toata apatia lui. Daca am afirma ca poporului român îi ardea de Unire ca dracului de tamâie, probabil nu am exagera prea mult. Vine, adicatelea, ditai boierul scolit prin capitalele Apusului sa le spuna ce si cum e cu unirea, si „poporul” cam da din umeri nepasator... As zice, mai ceva ca taranii vrânceni de mai ieri care, întrebati daca stiu modificarile din noua constitutie, raspundeau „lasa, taica, noi tot pe ei îi votam. Ne-or arata acolo unde trebuie sa punem stampila”.
Deci, nu ne unim pentru ca efortul cerut e prea mare. E prea complicat. O unire odata facuta, trebuie mentinuta. Trebuie sa le dai la cap celor care se vor „afara”. Trebuie sa convingi „ne-unitii” ca „unitatea” e de granit. Sa inventezi povesti frumoase despre „visul de secole al poporului român”, sa trâmbitezi pe la mitinguri despre „fratii de dincolo”. Sa te justifici de ce nu ajuti acei frati de care, fie vorba între noi, ti se cam rupe-n cot... Trebuie sa-ti arati fata pe la întâlniri, sa vada lumea cât esti de „unit”, când poate ai avea alte treburi mai importante de facut – de exemplu, sa motai în fata televizorului.
Recunoasteti ca e cam complicat. Asa, chiar luati la coarda sensibila, gasim rapid niste justificari credibile – dar mai bine niste vorbe rotunde, umflate (dar extrem de goale) si ne vedem de-ale noastre. Si pentru a avea constiinta linistita – e drept, nimeni nu are voie sa se ia de constiinta noastra, dar e mai bine sa gonim musca înainte de a ni se aseza pe caciula – gasim vorbe.
Ei, acesta este un alt motiv de dezbinare: bârfa. De cele mai multe ori bârfim doar asa, sa ne aflam în treaba, sa ne auzim vorbind, sa devenim centrul atentiei, sa vedem ochii interlocutorului rotunjindu-se de uimire... Ni se umfla importanta ca si gusa curcanului! Dar si mai adesea bârfim cu o intentie precisa: sa facem rau. Pentru a reveni la ne-unirea de care vorbeam, bârfa ne ajuta sa gasim justificari pentru refuzul de a strânge mâna întinsa prieteneste. Zicem cui vrea (si nu vrea) ca „ala” nu-si prea spala mâinile; cica, a fost vazut bagând-o „undeva”; nu numai ca a bagat-o, dar si-a vârât-o pâna-n cot! I s-au lipit de degete tot felul de „chestii”; „stiu precis ca îsi va face degetele morisca în fata nasului, cum ne-o „trage”...” si altele de-astea.
Un alt motiv este egoismul. Ca sa te unesti cu cineva, trebuie sa existe niste legaturi spirituale cu el. De cele mai multe ori dragostea, dar si prietenia este „acceptabila”. Trebuie sa împarti cu el – sentimente, idei, eforturi, riscuri, bucurii, succese, cheltuieli... Ori, pentru majoritatea dintre noi, altruismul este o vorba goala. Noi nu împartim nimic, cu nimeni. Oricum, nu pe degeaba. Totul este o marfa, se cumpara sau se vinde dupa necesitati sau placeri...
Unirea nu a facut-o poporul. A fost facuta de sus în jos de catre o elita, fara contributia substantiala a poporului, de obicei fara întelegerea lui. A fost facuta de pe o pozitie de grup, de clasa în formare, pentru a raspunde necesitatilor ei. Fara îndoiala, unirea este un act politic pozitiv si trebuie sa ne plecam în fata celor care au avut meritul de a o realiza: boierii progresisti, influentati de ideile burgheze revolutionare si de unitate nationala (la moda în acea vreme în Europa), respectiv intelectualitatea si capitalistii (în sensul pozitiv al cuvântului) români din Ardeal, care se temeau sa ramâna o nationalitate tolerata într-un stat national maghiar. Meritul lor este cu atât mai mare cu cât au reusit sa treaca peste trasaturile nationale care se împotriveau unirii, pentru a o înfaptui.
Sa fie nevoie de o noua elita pentru a-i face pe români sa se uneasca – pe alt plan de data aceasta? Parca niciodata nu a fost atâta dezbinare între români. Între român si familia lui, între el si semenii lui, între sat si oras, între provincii si capitala, între provincii între ele, între Tara si Diaspora. Între români si unguri, între români, unguri si tigani, între români si restul Lumii...
Iar între noi, românii din Diaspora, aceasta dezbinare e la ea acasa. În mijlocul unei societati de împrumut, preferam sa ne pierdem fiinta nationala, decât sa ne dam mâna. Fiecare pentru el – de multe ori chiar în dauna co-nationalilor nostri. Invidiosi fata de cei ce „reusesc”, aroganti fata de „luzeri”. Rauvoitori fata de cei ce fac ceva, ne-interesati în ceva care ar cere implicarea noastra, refuzând sa împartim ceva cu semenul nostru, bârfitori la adresa celor ce refuza sa ne fie asemenea...
E drept, exista o elita care mai crede ca unirea naste puterea. Asa putini cât sunt, pentru ei poruncile Biblice sunt credibile, spiritul crestin nu este o vorba goala. Gasesc în ei putere sa îsi iubeasca semenul. Sunt gata sa îsi împarta timpul, eforturile, ideile, chiar banii, cu restul comunitatii, trecând peste zavistie, aroganta, neîncredere, rea-vointa. Pariul lor este foarte mare: a fi sau a dispare. A exista cu mândrie, ca român, în mijlocul societatii canadiene, sau a-ti nega propria fiinta. A ramâne fiul credintei stramosesti, sau a o azvârli ca pe o haina nefolositoare. A bucura oamenii, sau a le face rau. Aceasta elita, membrii ai diferitelor organizatii românesti locale, dând mâna cu mâna – au facut posibil Festivalul.
Pentru mine, ziua de 1 Decembrie reprezinta mai putin memorabila zi a Marii Uniri din 1918, cât ziua în care românii din Vancouver se unesc. Pentru câteva ore, ne dam mâinile – spiritual – în fata strainilor care nu stiu, nu ne cunosc, care ne judeca dupa acest eveniment. Pentru ei, românii sunt o Nationalitate unita si puternica, talentata, activa. O sa vina, poate, o zi, când unitatea stabilita în sala nu se va rupe la iesirea din ea...
Poate cineva va dori sa ma întrebe: bine, dar daca asta crezi tu despre români, de ce te mai legi la cap. O spun, ca sa se stie: pentru ca eu cred ca unirea este posibila! A fost o scurta perioada, doar câteva zile reci din decembrie 89, când noi, cei ce am îndraznit sa iesim în strada, am simtit ca suntem un POPOR. Disparusera invidia, neîncrederea, orgoliul, apatia... Ne zâmbeam pe strada, cumparam din primele produse aparute „câte putin, sa ajunga si la altii” (si asta vorbeste volume - dupa cumplita perioada de foamete precedenta!)... Indiferent ce s-a întâmplat la revolutie, indiferent ce fusese înainte de ea si ce urma sa vina, pot spune acum, la 14 ani de la acele zile: niciodata nu am fost atât de fericit ca atunci!
Festivalul îmi produce un crâmpei a acelei stari de împlinire nationala. De aceea eu ma alatur celor care pun sute de ore pentru a-l organiza, de aceea ma alatur lor în a va invita sa participati la el. Pentru a împartasi cu voi ceva frumos, mai mult, sublim. Si o speranta. Cine
stie?...
Nick Sava
